Azoreli

Si dupa hoinarelile continentale, am ajuns si la portughezii insulari. Super verzi si super albastri! Azore e un arhipelag portughez, format din 9 insule, de dimensiuni felurite, din care Sao Miguel e cea mai mare. In mod ideal, iti iei vreo 2 saptamani sa faci hop-on hop-off cu toate insulele, dar eu m-am multumit cu 3.5 zile doar pe Sao Miguel.

Pe scurt: Sao Miguel inseamna multe camelii (si sinensis si japonica), vaci, umezeala, ananas si bolo levedo. Cu primele te obisnuiesti repede, dar pe ultimele doua le-ai lua acasa.

Pe larg: Am inceput cu recomandarile acestui domn si am facut ghiveci de trasee [revin in 2 zile cu harta], dupa cum mi-a fost cheful si cum a fost vremea. Noroc ca ploua doar pana ma trezeam si a fost mai cald decat ma asteptam. Am avut putine emotii la prima tentativa de aterizare ratata pe insula, dar am fost primiti calduros de un aeroport unde sunt paturi tricotate pe bancile de asteptare si in jurul ghivecelor de flori. Plus o gazda care a venit sa ne ia cu masina din proprie initiativa.

Citisem eu ca oamenii astia au bunatati culinare, insa nu mi-am facut multe sperante. Stiam doar ca voi vizita singurul producator de ceai din Europa (ma refer la ceai verde si negru) si ca o sa vad intinderi nesfarsite de verdeata, copaci exotici si un Atlantic linistit.

Ajunsa acolo, am dat de bolo levedo, un soi de briose dulci, tare bune si pufoase. Care nu-s mare lucru potrivit retetei, dar is prezente peste tot si vor fi curand si-n bucataria mea. Au practic faina, oua si unt…Si pot servi drept gustare, chifle la hamburger sau mancare salvatoare in explorarile de pe insula. Care explorari is multe si e cel mai bine sa fii pregatit cu mici gustari.

Il veti gasi pe bolo asta si langa o branza teribil de proaspata si frageda, ca aperitiv. Tot bun, tot imi lasa gura-apa si-acu…

Apoi ananasul! Azore are la ananas de sa rupa gura targului! E mai mic si mai putin dulce ca cel din alte parti. Insa eu nu mai mancasem decat ananas importat si amarat la viata mea, asa ca asta a fost divin! Si super zemos. Si portughezii il manca si cu Morcela- sangeretele faimos. Noi am dat ananasul si morcela deodata prin tigaie, am bagat langa niste rosii super prichindele de la Continent (Auchan-u’ lor) si teribil de gustoase. Si nu mi-a mai trebuit mancare pentru toata excursia din zona nordica. N-am mai apucat sa vad plantatia de ananas (am gasit pa net una), ca era doar la 10 m distanta de casa si am tot amanat vederea ei…Patzasti! Dar am apucat sa manc in Ponta Delgada tortul de ananas.

Si apoi LAPAS! sau limpets in engleza sau scoici sau melci turtiti in romana. Fructe de mare ce stau lipite de stanci si cand iti vin in farfurie, is cu tot cu muschii ce s-au format pe scoica. Tare bune, intr-un sos nitel acrisor, perfecte ca inceput de masa buna.

De fapt, sansele de a incepe o masa buna in Azore, au fost mereu mari. Pe langa peisajele orbitor de verzi, piscinele termale naturale si drumuri ca-n palma, au si sate linistite cu localuri la limita dinte carciuma satului si local de familie, unde ai sanse mari la o masa simpla, dar buna si onesta. Cartofi fierti, netarati prin cine stie ce sos pretentios. Asa cum le-o dat Domnu’, dupa fierbere 😉 Si niste vinho de cheiro (aromat si usurel). Localurile astea le gasiti usor pe TripAdvisor, ca doar nu-s multe in fiecare orasel/satulet.

Dar ce nu m-a impresionat a fost Cozido da Furnas, care e mancare fiarta la aburii pamantului: adica ingropata intr-o zona cu izvoare sulfuroase si bulbucind, din zona Furnas. Cateva restaurante isi pregatesc felurile in oala asta ingropata in pamant si apoi le servesc la masa in local. Nu-i rau sa mananci niste legume si carne fierte bine de tot, la foc mic. Dar nu e nici mare lucru. Ne-am inecat apoi amarul la Poca da Dona Beija, undeva aproape, in 7 piscine naturale de vis!

Si nu inchei toata povestea asta pana nu va istorisesc si vizita la fabrica de ceai. Noroc ca am fotografiat o chestie povestita de ei acolo, altfel era prea mult de zis. Dar, pe scurt: ceaiul ii facut din camelii. Am stiut mereu asta si nutresc o mandrie nefondata fata de numele acestei plante. Dar cumva s-a facut in viata sa fiu o super fana a ceaiului. Mai ales a celui verde cultivat si preparat cum trebuie! Dupa ce le-a mancat nu stiu ce ciuma culturile de portocali, azorenii au luat masuri si s-au apucat de ceai, ca altfel le pica economia sub nivelul Atlanticului. Si asa s-au nascut mai multe plantatii de ceai, din care azi, din motive de rentabilitate, au ramas doar 2 fabricute. Mi-a placut asa mult la fabrica asta si pe plantatii, ca in unele poze aveam figura unei retarde de la grimasa (*-*).

Iar despre Gorreeana asta, sa stiti ca faceti si o vizita in fabrica micutza, si o degustare la urma. Miroase al naibii de bine in fabrica! Si-n mare parte, e mecanic procesul de productie: ceaiul verde e planta de camelie sinensis data prin aburi si uscata de 2 ori. Iar cel negru, planta de camelie oxidata o data. Planta, draguta de ea, e constant ingrijita si nu depaseste inaltimea genunchiului. Vedeti ultima poza de mai jos pentru toata povestea plantatiei de ceai.